La inceput am iubit frumosul. Frumosul pe care mi-l agita toti prin fata ochilor. Frumosul artistic. Frumosul exagerat. Tras de par. Fortat de nevoia artistului sa impresioneze. Sa de gata orice privitor. Sa fiarba sangele de placere si sa lase oricui un gust amar ca nu se pot identifica cu frumosul. Frumosul individual. Artistic. Al artistului. Greu de inteles.
Dar l-am inteles. Frumosul inutil. Pe cat ma impresionau odata curbele exagerate, frante sau liniile ferme, trantite cu multa inspiratie si transpiratie, pe atat imi provoaca scarba acum. As scuipa, uneori, frumusetea artistului. E individuala. O inteleg, dar nu ma identific cu ea. Chinuit de dorinta de a impresiona, de a iesi in evidenta, artistul uita ca frumosul trebuie sa fie natural. Naturaletea unei curbe trupesti, bine conturate, nefrante in mod nefiresc. Curbele unei chitari clasice. Curba clasica si naturala a unei roti. Naturaletea curbelor unei frunze.
Asa ca acum iubesc natura. Iubesc pamantul de sub picioare si cerul de deasupra. Iubesc apa pe care calc uneori, iubesc ploaia care ma uda uneori. Iubesc soarele. Iubesc naturalul. Curgerea fireasca a lucrurilor. Frunzele copacilor. Florile. Animalele. Insectele, pasarile si pestii. In natura ma regasesc, ma identific. Aici sunt eu si nicaieri altundeva nu m-as putea regasi mai bine.
Iubesc frumosul necosmetizat de mana artistului. De visele bolnanve, de gandurile entuaziasmate ale lui. Artificialitatea artistului imi displace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu