joi, 7 octombrie 2010



"Ce caut aici?" te intrebi. E intuneric, e frig si nu se vede nimic la orizont decat niste brate lungi, negre si nemiscate, un drum inapoi si dorinta de a vedea ce e mai departe. E doar blestemata de padure neagra. Sa te intorci n-are rost. Altfel n-ai mai fi aici.

Cerul e senin macar, stelele se vad si luna rasare undeva, departe de tine si de emotiile tale. Sperai ca poate ea sa te mai incalzeasca, pe frigul asta. Faci un calcul rapid si intelegi ca daca era cerul innorat puteai spera la o vreme mai calda. Poate pana incepea ploaia...

Mergi inainte, fara tinta, prin padurea asta neagra. Poate ca a fost verde la un moment dat. In timp si spatiu. Poate ca au fost si animale care vietuiau, care alergau. Dar e neagra fiindca viata a fost secatuita din ea si tot ce a ramas in fata ochilor tai sunt trunchiurile de copaci desfrunziti si mirosul acut de mucegai si moarte.

Iti curg lacrimile din ochi si te opresti pentru o clipa egoista, in care te gandesti iar la tine. "Ce caut aici?" Te sugruma si rupe sufletul in tine.

Aici... este sufletul tau. Aici... este gradina ta. Sentimentele tale. Prietenii tai alaturi de dusmani. Aici, in padurea asta neagra, in noaptea asta senina, aici e judecata finala. A ta. Nimeni nu te vede, nimeni nu te aude. Si nu, nu tine cont de cum ai avut sau nu ai avut grija de ea.

Orice sentiment este mort de la bun inceput. Mort... e mult spus. E trecut. Iubirea, ura, amagirea, bucuria... sunt duse.

Lacrimile iti curg pe solul negru, rece, dar stii ca n-au niciun efect. Mortii s-au dizolvat de mult in pamant. Iti vine sa scuipi, dar stii ca nici macar nu merita efortul. N-ai ce sa trezesti. Sau ce sa intrezaresti... nici macar speranta.

Iar luna... luna e doar elementul mistic, al carui loc nu-l gasesti. Nu e speranta, nu e dragostea, nici macar nu e nimic frumos. Luna e doar un observator. Un paznic. Care te compatimeste.

Ai murit si tu. Si toti ceilalti o data cu tine.

La inceput a fost Cuvantul. Asta spune tot.