"Am fost candva fericita... cat timp am fost cu tine..."

Am asteptat-o. Stiam ca are sa vina... sau poate ca asa imi imaginasem eu ca are sa faca. Nu m-a dezamagit, asa cum poate ar fi facut-o alta. Ne certasem, parea ca o facem pentru ultima oara. Starea mea psihica nu se imbunatatise cu nimic, eram la fel de pierdut, fantomatic, alergand printre idei aburinde si sinceritatea adevarului fara ocolisuri. N-am mai avut rabdare si pentru ea. Eram prea obosit. O perioada ce venea sa completeze migrenele cauzate de venirea primaverii, impreuna cu a sa astenie. Scuze peste scuze, dar rabdarea mea era practic inexistenta. Asa ca am plecat. I-am ignorat strigatele mute care veneau in urma mea, indemnurile ei de a ma opri din drum nu ma puteau atinge.

Asa ca m-am asezat pe banca. Si am asteptat ca ea sa apara. N-a intarziat mai mult decat de obicei. S-a apropiat de mine si impreuna am stat 15 minute pe acea banca. Gandurile erau multe, ale ei erau ceva mai multe si mai incurcate decat ale mele, dar macar aveam o activitate intelectuala. Cautam iertare, mantuirea era in bratele celuilalt.

"Te ascult." i-am spus pe un ton aspru. Blocata, cu ochii lacrimand, cu respiratia sacadata, ma privea. Nu ma uitam la ea, dar simteam tot ce face. Privirea ei timida si plina de frica de atunci era omniprezenta. Starea ei de spirit nu se imbunatatise. "Am gresit." Cu ce? N-am avut curajul s-o intreb. Poate ca gresise, dar gresise in aceeasi masura in care o facusem si eu. Eram doi vinovati in ochii celuilalt.

Tacerea se asternu din nou. "Atat?" fuse a doua mea intrebare. Ramase iara stana de piatra. O cunosteam atat de bine, stiam totul despre ea. O simteam in fiecare bataie a inimii mele, in fiecare vena de sange, in fiecare muschi. Si totusi, ea vru pentru o clipa sa se ascunda. Vazand ca nu scot niciun cuvant de la ea, am intrebat-o "Esti fericita?", de data asta intorcandu-mi ochii brusc catre ea, fixand-o cu privirea.

"Am fost... candva... am fost fericita." ofta ea prelung... "... cat timp am fost cu tine..." si o lacrima i se scurse pe obraz. I-am pus usor mana pe umar, imbratisand-o, oarecum. Iar ea sari la gatul meu, imbratisandu-ma cum n-o facuse nicicand pana atunci.

"Du-te acasa, odihneste-te. Gandeste-te bine la viitor si vorbim maine despre el." au fost cuvintele mele de despartire pentru acea seara. Si a plecat...

De ce atunci cand ajung sa cunosc mai bine un om, imi dau seama ca nu vreau sa mai am de-a face cu el? Cu cat ajung sa cunosc un om mai mult, cu atat mai bine imi dau seama ca locul meu nu e langa acel om. D-aia voi ramane singur toata viata.

De ce? Drama mea este universala?