Dar timpul a trecut. Si am vrut sa scap. Peretii ma sufocau din nou, cum au mai facut-o de atatea ori. Ma simteam mic si inutil, sentiment care nu era prea departe de adevar. Nu stiu de ce suntem tristi, noi, oamenii, sau de ce cautam fericirea intr-atat de mult, desi n-o gasim niciodata, dar stiu ca atunci cand lumea devine gri, fad si lipsit de importanta, de vlaga, ma transform intr-un moroi dornic de somn. Vrei sa pleci de langa toti, sa fii singur, fara vreun motiv anume sau bun. Dar cred ca singuratatea aceea imi va aduce, pentru cateva clipe pacea. Este un moment fragil, in care sunt dispus sa renunti la tot, chiar si la mine, fara sa gandesc sau din care ma ridic un alt om, spunandu-mi ca viitorul va fi mai bun. Ma imbarbatez, imi faci un dus rece cu insulte din partea celorlalti si supravietuiesc tumultului de regrete ce-mi infioara sufletul. Singuratatea o impart cu ceilalti. De cate ori nu m-am simtit singur, desi eram inconjurat de foarte multi oameni? E sentimentul acela ca, printre atatea miliarde de oameni, eu sunt, sau mai bine zis nu sunt, decat un nimic. O farama dintr-o paine formata din 5-6 miliarde de farame, care este scuturata de un urias de fier.
Pierdut printre ruinele unei vechi fabrici comuniste, a unui loc in care "tovarasii" se adunau pentru a imparti ziua de lucru, pentru a impartasi pareri si idei despre superiori, sistemul comunist, cred ca acolo voi gasi bucatica de fericire. Asta pana vin fie cainii, fie chiar paznicul, rugandu-ma frumos sa-mi iau talpasita de pe proprietatea lui. Dupa trei schimburi de replici si doua injuraturi, imi spun in gand ca pana la urma are dreptate si ar fi recomandat sa-l las sa-si faca treaba. Ma intorc acasa la fel de abatut. Aceeasi pereti albi ma inghit. Mi-am promis ca intr-o buna zi le voi schimba culoare, insa cand o voi face, numai eu stiu...
Si raman singur... intr-o conserva de beton. Aceeasi conserva de beton...
"Am visat ca..."
Intr-o buna zi, m-am intrebat pe mine cine sunt. Si doua persoane mi-au raspuns. Le stiam de mult timp, le cunoastem destul de bine si totusi, am ramas suprins. Artistul si Filosoful mi-au spus cine sunt, insasi prin definitia lor, luate ajisderea din dictionar, fara adaugiri sau lipsuri. "Esti tu, dragul meu... iar noi traim prin tine." spuse artistul cu un aer de sus. Filosoful, insa, tacea, dar era zambitor la replica Artistului. "Ai putea mai bine sa intrebi ce poti face sau, de ce nu, ce putem noi face pentru tine decat sa te intrebi cine esti tu... mi se pare o intrebare atat de inutila. Te sugruma si incet vei ajunge sa mori din cauza aceste intrebari. Nu, nu-ti face griji, o sa traiesti in continuare... Doar ca... fara noi. Altii ne vor lua locul. Esti intr-o continua schimbare... Uita-te la mine: eu sunt altul in fiecare zi." Filosoful se uita lung la el si-si mangaie barbia usor, semn ca se gandea la ceva. Artistul desena un cerc in aer "Asta e lumea ta. E rotunda, caci desi incepe intr-un punct, mai devreme sau mai tarziu va ajunge in acelasi punct. Esti limitat la ce vezi. Simtirile noi ti le dam. Uite... spre exemplu, eu creez. Iar atunci cand eu, in mintea ta, lucrez, creand... tu esti... creator. Trebuie sa mai lucrez putin la teorie, dar suna bine, asa-i?" Filosoful se uita la el, vadit amuzat de spusele artistului si tacea in continuare. "Ma gandesc ca poate te-am plictisit deja, dar trebuie sa m-asculti pana la capat. Pana la urma, tu m-ai intrebat cine esti iar eu doar iti ofer o explicatie." Artistul se departa in pasi de dans de langa noi, descriind un patrat in jurul nostru. Filosoful inchise ochii. Dupa ce termina dansul, Artistul se opri langa mine si-mi sopti la ureche "Ce crezi despre el? Merita atentia noastra?" Filosoful, cu ochii inchisi, parea ca se concentreaza la ceva. "Ehh... iti spun eu ca nu. Eu sunt adevarata cale a vietii tale. Uneori ma gandesc ca din cauza lui nu poti dormi noaptea sau nu vrei sa te trezesti dimineata... nu te motiveaza, nu are cu ce. Pe cand eu..." si se puse pe un ras plin de pofta tinereasca incat ma facu si pe mine sa zambesc. Dar ma-ntrebam la ce se gandeste Filosoful. Asa ca ganditorul isi ridica privirea, se uita fix la mine in ochii si ma intreaba "Cine esti tu?" "Nu stiu sigur." I-am raspuns. Artistul amuti. "Minti" se rasti Artistul. "Tu esti ca mine... tu esti eu." continua el. "Nu cred" i-am raspuns provocarii intorcandu-ma brusc spre el. Artistul pali, dupa care se infurie usor, lasand sa se vada frustrare pe figura lui. Filosoful continua "Tu... tu nu mai esti ce ai fost si nici nu vei mai fi ce esti acum. Esti intr-o continua schimbare. Rolul lui este sa te schimbe cu fiece zi care trece. Rolul meu este sa te pastrez asa cum esti. Eu iti dau coloana vertrebrala, el te lasa sa ai dorinte. E adevarat, eu iti ucid visele si nu te las sa le urmezi in totalitate. Dar fara mine ai fi pierdut, ai fi ca el. Mincinos, arogant, sigur pe el si cu o minte libera, incat azi ai fi bun, iar maine rau. Da, el te ajuta. Nu-l considera inutil sau rau. Insa cu el nu vei putea trece peste momentele grele ale vietii tale, el te va lasa sa innebunesti, el iti va da liber la manie si la iubire... Vei fi un isteric, vei fi creator, dar nu vei fi tu. Tu... tu esti noi doi la un loc. Suntem toti trei sortiti unul altuia. Asa cum eu fara voi n-as exista, nici el fara noi n-ar exista." Artistul veni langa noi, aplaudand si ii spuse Filosofului, zambind amical "Ai dreptate.". Dupa care se inclina usor, ca si cand ar fi fost pe scena si disparu brusc. Filosoful ramase putin timp langa mine, privindu-ma serios si zambind. Dupa care disparu si el, dar precum o fantoma, incet, in ceata...
Si atunci m-am trezit din vis.
N-am nevoie cu stele din cer cazand
Dragoste sa-mi scrii
Nu vreau decat frumoasele povesti
Cu varaticele ploi, cu spumoasele mari
Pasind pe muntii imbatraniti de ai lor calatori.
Iar iubiti fiind sa ne-mbatam
In dansuri, cu miscari ludice
Sa ne contopim, fara sa ne luptam.
Rasete de copii, ingerii sa ne cunune
Iara fulgere departe sta-vor de inimile
Ce-s facute una pentru cealalta.
Joia Simonei
"Ti-am spus... e doar o prietena. Atat si nimic mai mult..."
A avut dreptate. N-a fost doar o prietena. Insa n-am mintit. Dar nici cu ea n-am ramas. Am mers mai departe. Nu puteam sa-i fac mai mult rau. Era timpul s-o parasesc. Simteam placere din partea celeilalte. Empatizam mai usor cu ea. Nu ne intelegeam noi prea bine, dar era de-ajuns o privire pentru a fi vrajit. Speram ca ii ofeream putina vraja si din partea mea, dar poate ca ma minteam singur. Asa cum ne mintim crezand ca celalalt ne iubeste atunci cand ne dorim asta.
A fost placut prima data. Desi a parut ciudat, mi-a facut placere. Era absolut normala. Doar era Simona. Nu s-a intamplat nimic special. Nu au cazut stele, nu au urlat lupii la luna plina. Am petrecut o seara normala alaturi de o persoana normala. Cand ma gandesc acum, amanasem vreo trei zile la rand intalnirea cu ea. Era intr-o joi. O seara de joi. Sedinta urla la locul meu de munca, iar eu plecasem. Trebuia sa ma intalnesc cu Simona. Doar ma astepta. Desi tot eu am asteptat-o, voiam sa fiu totusi primul. Ca asa sunt eu... sau asa credeam ca sunt. A intarzia este placut. Iar eu am intarziat de multe ori... ceea ce n-a fost o placere pentru ceilalti, desigur. E placerea celui care intarzie, celui care se lasa asteptat. Stie ca, acolo, cuiva ii pasa si nu va pleca pana cand el nu va veni. Asa ca ea a intarziat. "Intarzii 10 minute.". Au fost 15. Dar nu mai conteaza. "Buna...". Replica mea celebra, de nimeni inteleasa, mormaita mai degraba decat vorbita: "Buna si tie..." acompaniata de un zambet pe care eu il consider plin de farmec, desi ramane tot un zambet tamp, perfect masculin. Nimic special la el. Doar o alungire anormala a gurii. "Ce facem?" "Bem o cafea..."
Apoi a trecut o saptamana. Tot joi. Sistemul de mesagerie scurta si instanta practicata de toti oamenii moderni a functionat si de data asta cum trebuie. "Ma duc sa ma intalnesc cu Simona". Iar raspunsul n-a ezitat sa apara: "Bine". Pierdut eram. Nu ma simteam inca... Doar era Joia Simonei. Nu ma puteam pierde chiar asa usor...
Si am mers mai departe. Cu mana rupta si ras in cap, intram in lumea pletosilor Simonei, a fandositilor fara ifose, dar cu berea in mana de parca ar fi ultimii betivi, m-asezam pe un scaun mic, obligat sa suport fumul de tigare pe care-l urasc. Dar ea era langa mine. Simona. Zambea.
M-asteptam sa nu continue... mi-as fi dorit sa se termine. Desigur, mint. Ca intotdeauna. Nu voiam sa se termine. Voiam doar sa fiu singurul care va suferi. Pentru ca pot. Sunt tanar...
Indeajuns de tanar cat sa gresesc intr-un mod grosolan de urat. Si am plecat. A plans. Nu mult, dar a plans. Insa era mai bine pentru amandoi. Eu eram acelasi. Ea se schimbase.
Doar ca ea ramasese la fel. Simona. Joia Simonei ramasese a ei.
Intr-o lume fara interese se recunosc mai usor oamenii rai... dar pe cine mint. Aveam interese. Imi oferea placere. Bruta. Sentimentala. Pe care am mai simtit-o o data... Placerea de a fi pacatos.
Ochii ei ii simteam in ceafa atunci cand era in spatele meu. Ma-necam in ochii mei. Ii adoram. Verzi... de ce nu intelege ca eram indragostit? Bun, erau ei caprui-deschisi, eu ii vedeam verzi. Si ma tintuiau locului. Nu puteam respira, decat cu greu... doream s-o ating, sa-i sarut gura, s-o strang in brate. Dar nu aveam cum. Nu se cadea sa fac asa ceva.
Pana cand am facut-o. Joia Simonei ma prinsese. Eram in mrejele ei si nu voiam sa scap.
Ma intreb cum o fi sa vezi lumea in alb si negru? Cred ca este foarte frumos… Ai fii sensibil tot timpul. Ai simti in loc sa vezi. Ai putea intelege un zambet. Ai putea intelege o lacrima. Ai rade. Te-ai intrista. Ai fi… alb… si… negru. Ai fi cu adevarat special. Nu cred ca m-as plictisi vreodata in a vedea lumea in alb si negru. Vrem culoare in vietile noastre, vrem sa le traim intens, insa poate din cauza faptului ca avem parte de toate informatiile pe care le putem primi, vizuale, auditive, olfactive… uitam sa simtim. Avem totul, dar totul nu este indeajuns. Vrem mai mult? Nu. Vrem sa fie lucrurile sa fie mai simple. Sa nu mai fim complexati de realitatea care ne macina. Sa nu ne gandim ca suntem urati sau frumosi, grasi sau slabi, fericiti sau nefericiti. Vrem sa ne reducem la simplitatea unor sentimente, ale unor ganduri curate. Vrem sa facem totul sa fie bine. Dar totul este mult prea complex pentru noi… Obosim… Uitam de ceilalti si chiar de noi insine…
Imi place sa ingenunchez… sa fiu umil, sa nu simt mandrie, sa nu fiu orgolios… sa nu ma lupt pentru orice prostie. Nu imi place sa fiu om. Imi place sa fiu eu. Sa fiu liber. Rebel? Nu, doar liber. Linistit, lasat sa traiesc in lumea mea. Sa nu fiu lovit de reguli. Sa nu fiu ranit de altii… M-as retrage din societate, dar ei m-ar numi “las”. Sunt mandru… si ma doare mandria mea… Nu pot sa las sa fiu considerat un las. Pentru ca nu sunt… sunt doar… obosit. Ca toti ceilalti. Recunosc. Ma simt obosit… Cand ma uit la ei toti cum se chinuie sa ma traga in jos de parca ar putea ajunge mai departe decat sunt acum, ma simt scarbit ca am 2 maini si 2 picioare si ca ei ma numesc om. De ce imi dati ce nu vreau? De ce ma lasati sa cred ca pot avea ce imi doresc? De ce ma faceti sa cred ca imi doresc ceea ce am? Nu vreau nimic… pentru daca am, sigur veti vrea sa-mi luati acel pic de fericire pe care-l am. Ranesc, pentru ca si voi m-ati ranit pe mine. Nu-mi mai permit sa fiu fericit, fiindca deja vad ochii ascunsi in spatele meu gata sa ma loveasca, sa-mi fure picul de fericire. Nu pot sa ma bucur, fiindca stiu ca bucuria tine prea putin ca sa fiu convins ca e adevarata. Poate ca mintea mea e bolnava… inseamna ca sunt bolnav? Nu… pentru ca nu ii las sa vada asta… iar aparentele ma salveaza de pumnii lor. Am obosit sa tot port scutul asta… ma apar de ei de parca numai asta ar conta. Nu vreau sa fiu ranit, cum nimeni nu vrea. Ma apar, dar m-am saturat sa ma tot ascund. Nu mai pot sa lupt… Am insa si momentele cand sunt fericit, cand sunt eu… sunt putine, dar sunt… bune… ma fac fericit. Cand am impresia ca toata lumea e a mea. Cand sunt cel mai puternic… Iar prin puterea pe care o am nu pot face decat bine altora… Cand uit de mandrie, cand nu ma poate lovi nimic… Cand sunt… liber…
Tu cum esti? Cum iti place sa fii? Nu… nu e toata lumea rea. Si ei se ascund, asa cum o fac si eu… poate ca ei o fac mai bine decat mine, poate ca nu… Poate ca eu am doar un scut, iar ei au doar sabii… Le simt frica. Ei nu vor sa ma loveasca pentru ca asta isi doresc, ci doar le e frica sa nu fie raniti. Ar trebui sa ii inteleg? Se cred superiori, fiindca ei ataca. Eu doar ma apar… E haios… si tocmai de aceea noi intre noi nu ne putem intelege… Sunt psihologii diferite… Al atacatorului si al cerui care se apara.
De fiecare data cand in fata cuiva am fost eu, am devenit vulnerabil… si chiar atunci cand incerca sa atace, am ridicat scutul la timp, astfel incat lovitura lui puternica nu a facut decat sa ma zguduie pentru un timp… Dar am trecut peste. Insa au fost oameni in fata carora am lasat garda jos, insa ei nu m-au ranit. I-am ranit eu… asteptandu-ma sa ma loveasca, ei doar voiau sa ma imbratiseze, dar nu am stiu ce vor sa faca… asa ca i-am lovit eu… Mi-e frica… Iar frica ma macina… Nu sunt las… doar mi-e frica…
Nu imi place sa fiu om… Si totusi sunt… Mi-as dori sa fiu o pasare… Mi-as dori sa vad cerul, sa zbor… Sa fiu liber… Asta imi doresc cel mai mult. Sa fiu eu. Liber.
Iti spun, dragul meu cititor, ca m-am saturat. Mi-a ajuns... De ce sa pierzi mereu tot ceea ce este bun pentru tine, sa lasi propriile valori sa dispara din viata ta, sa te transformi intr-un socializat ordinar, personalitatea sa-ti moara si in locul ei sa vina ura, ambitia si invidia? Am pierdut mult... Dar intr-o buna zi voi recupera tot ce am pierdut. Poate nu in viata asta, poate nu in lumea asta, dar ma voi razbuna pentru tot ce am lasat sa dispara, pentru tot ce nu am luptat si trebuia sa lupt, pentru toti si toate. Jur in fata zeilor ca ma voi tine de aceasta promisiune.
Voi lasa sa treaca viata mai departe. Voi uita lucrurile frumoase de demult pierdute, ma voi bucura de lucrurile ce vor rezista in timp. La naiba! Am o lume de schimbat si nu stiu cu ce sa incep... Daca doar m-ai asculta, poate mi-ar fi si mie mai usor sa o fac mai buna... Dar nu, trebuie sa te incapatanezi, sa nu fii atent, nici macar nu te uiti la mine cand ma adresez tie... cum ai vrea sa fac lumea mai buna cand tu, dragul meu cititor, nu asculti cu inima ceea ce iti spun? Trezeste-te. Inceteaza sa mai fi un robot, o masina a societatii. Traieste-ti viata, insa fa-o in asa fel inca fiecare zi din pretioasa ta viata sa fie diferita, sa nu semene una cu cealalta... Roaga-te zeitei iubirii si a intelepciunii, alege calea catre purul adevar si ajuta-i si pe ceilalti sa vada ca tine... Putem schimba lumea... Ajuta-ma, te implor, sa o fac. Trebuie. Este destinul nostru... sa facem lumea mai buna. Poate astfel imi vei arata si mie ca merita sa traiesti.
"Poti cunoaste, dragul meu, ce este in mintea unei femei, dar niciodata nu incerca sa ghicesti ce este in inima ei, in sufletul ei, pe care il va tine ascuns fata de tine o viata intreaga, chiar de tu vei sustine ca o cunosti foarte bine." Intotdeauna am fost de acord cu aceste cuvinte. Si mereu voi fi. Da, un om ce a studiat oamenii indeajuns de mult iti va putea spune in ce fel va reactiona o femeie, de ii vei cere un sfat pentru a o cuceri, sau din contra, de vei vrea sa o parasesti... Dar acel om nu va stii niciodata cat de mult se va bucura sau intrista acea femeie. Pentru ca este un om de stiinta, al carui suflet a murit de mult timp. El nu mai simte, el nu mai are ratiunea sentimentului pur.
Legat de iubire, ei bine, eu, care sunt un "jumatate-barbat", pot spune, din experienta proprie, ca atunci cand un barbat adevarat iubeste o femeie, dragostea lui pentru aceea femeie se poate citi pe figura acestuia, i se poate vedea bucuria cand vorbeste despre ea, cand anumite elemente din mediul in care traieste ii aduce aminte de ea, precum un miros ca al ei, o atingere asemanatoare. Se va opri din ceea ce facea, va gusta din plin acele emotii, apoi se va intoarce la ceea ce facea fara sa scoata un cuvant, insa vei putea observa un zambet in coltul gurii acestuia, bine ascuns de privirile neatente ale celorlalti. El nu ascunde sentimentele, uneori incearca, dar nu ii iese. Inceteaza sa o mai faca, sa dea celorlalti de inteles ca nu se gandeste la femeia pe care o iubeste. Vrea sa vorbeasca cu ceilalti, vrea sa imparta bucuria lui cu cei care il inteleg, insa simte ca o desacralizeaza pe ea in acele momente. Asa ca se pastreaza pentru urmatoare data cand va fi cu ea, pentru a o urca si mai sus pe piedestalul pe care acesta i l-a construit in sufletul lui. Oricum, cu totii stim ca principala sursa de inspiratie pentru un barbat care crewaza (aici referindu-ma la artisti si nu numai...) este femeia. Scrie despre ea, o deseneaza, o recreeaza in domeniul in care lucreaza. El traieste pentru ea, si daca ar putea, ar trai prin ea. Pentru un barbat, femeia pe care el o iubeste reprezinta totul, reprezinta absolutul. Ea e iubita, amanta, mama, prietena, confidenta gandurilor lui. Daca o pierde, simte ca o parte din el se duce o data cu el... va incerca sa o recastige, in functie de cat de rabdator este (fiindca asa ceva ii cere o femeie - rabdare)... daca o va recastiga, atunci ea va deveni mai mult decat a fost: va deveni o zeita, o regina. Pe el l-a iertat, inseamna ca e cea mai buna. Dar numai cand un barbat iubeste o femeie... cand o iubeste cu adevarat...
Din pacate, nu pot spune ce simte o femeie cand iubeste un barbat, dar stiu cu siguranta ca vrea sa-l atraga cat mai mult in lumea ei, ca iubeste cu patima, ar lupta pentru acela pana cand ar cadea jos, la picioarele murdare ale lumii si de-acolo de jos, tot ar avea puterea sa-si strige sentimentele in fata lor... Va promit, dragii mei, ca atunci cand prima femeie imi va spune aceste doua cuvinte extraordinare, nespus de frumoase si intr-o oarecare masura, magice, "Te iubesc!" o voi intreba ce simte atunci... o voi intreba ca sa stiu cum iubeste cealalta jumatate. Din fericire, imi dau seama cand cineva ma minte, indiferent daca este femeie sau barbat... Dar niciodata nu voi putea stii ce este cu adevarat in sufletul, inima unei femei...
Ce suntem noi? Trenuri ale unor dorinte, umbre ale unor idei, concepte, valori... Nu suntem fiinte, nicicand nu am existat. Impresia existentei o avem cu noi tot timpul, ne-a intrat in obisnuinta sa spunem ca traim. Daca am trai, nu am cauta sa ne motivam sa vedem ce urmeaza mai departe in viata asta, nu ne-am pune tinte pe care sa le atingem, nu ne-am alege scopuri pe care sa le indeplinim. Alergam cu viteza unui "mamut" de fier si arareori oprim in statiile mai putin importante, statiile mici, iar de halte ce sa mai zic? Am si uitat ce sunt acelea. Un soi de Accelerat, de Rapid suntem, unii chiar Inter-City. Nepasatori trecem pe langa celelalte trenuri. Haios este ca, desi se intampla sa mai si deraiam, sau sa ne abatem de la drumul nostru, avem puterea de a ne repune pe sine, de a reveni la drumul corect, de a ne schimba in functie de cum este puterea noastra de decizie. Iar noi cand disparem de pe sine, de pe grafic, nu disparem total, ci suntem schimbati. Se schimba garnitura, alte trenuri sunt aduse in locul nostru si... calatori au cu ce sa ajunga la destinatie. Unii suntem marfari, altii trenuri de calatori. Unii avem cuseta, vagon-restaurant, altii vagoane pline cu carbuni, petrol sau diverse alte materiale necesare oraselor. In timp ce unii o duc bine, tragand usor in urma lor niste vagonase cu fulgii-calatori, unii trag din greu, d-abia urnind greutatea din spatele lor. Viata nu e cinstita nici atunci cand esti un tren, daramite un amarat de om... Alimentarea o facem, dupa nevoi si dupa posibilitati. Cei care trag usor, se aprovizioneaza cu un curent de calitate, cu un carbune bun, dar cei care trag greu, ei primesc resturi, primesc carbune de proasta calitate si ce e interesant este faptul ca nu se plang. Dar cele care deraiza cel mai des, cele care fac cele mai multe accidente, cele care sufera cel mai rau sunt trenurile de calatori. Pentru ca sunt nepasatoare si au si un scop bine definit: sa ajunga cat mai repede la destinatie, indiferent de consecinte. Si cum graba strica treaba...
Cititorule, te intreb, cum crezi ca ar fi lumea fara mine? Fara ca eu sa fi exista, sa fii tu constient de viata mea? Nu ai fi citit aceste randuri, probabil. Oricum, nu ai fi pierdut foarte multe sau ceva esential.
Iti voi mai pune o intrebare. Cum crezi tu ca ar fi fost lumea, viata fara tine? Fara ca tu sa existi, sa traiest o viata, sa respiri, sa te bucuri sau sa te intristezi?
Te rog frumos sa nu ma minti. Nu-mi spune ca fara tine lumea ar fi mai buna sau mai rea, ar fi poate mai putin populata planeta sau poate total diferita fata de cum este.
Nu, dragul meu cititor. Fara tine, lumea pur si simplu nu ar fi existat. Ca sa clarific putin lucrurile, sa presupunem ca nu ar fi existat un anumit lucru din viata ta, spre exemplu... un fruct: marul. Ai putea simti lipsa acelui fruct, desi nu stii daca el exista? Crezi ca negrilor din Africa simt lipsa zapezii, desi nu cunosc acest fenomen meteorologic?
Deci, daca tu nu ai exista, nu ai avea a stii daca exista sau nu un univers, o lume, viata pe care o stii asa cum este. Este o prostie sa incerci sa-ti imaginezi un asemenea lucru. Nici macar imagina nu vei putea... Imi pare rau. Sincer.
Asta face ca viata de dupa moarte sa nu fie decat un vis. Ea nu exista, oricat te-ai minti. Este doar in mintea ta. Daca tu existi, ti-o poti imagina. Dar ea nu este decat inauntrul tau, in sperantele tale, in idealurile tale. Adevarul propriu insa este de necombatut, asa ca te voi lasa sa crezi ce vrei.
Ultima intrebare: cum poate sa existe un lucru care nu exista?
Gandurile ma indemnau sa o sun, sa o caut. I-am trimis un mesaj (prin SMS) la care nu am primit raspuns, cum ma si asteptam de altfel. Intelegeam de ce, insa refuzam sa cred ca s-a terminat. Ea m-ar fi putut ajuta sa trec peste toate. Dar cerea timpul meu, timp de care eu nu realizam pe atunci ca aveam destul pentru a o astepta sa-si desfasoare aripile peste mine.
Iti jur, draga cititorule, ca in acele momente as fi vrut sa fiu langa ea, sa ma asez in genunchi in fata ei si sa o implor sa ma ierte. Nu stiu nici pana acum pentru ce, dar simteam ca e corect sa caut mantuirea ei.
Am sunat-o. Cel putin am incercat. Prima oara, nici un raspuns. Mi-am zis ca poate o fi prinsa cu treburile casnice si tocmai de aceea nu imi raspunde. Nu putea fi altceva. Nicicand nu am gandit rau fata de ea. Desi era capabila de asa ceva, stiam ca inauntrul ei este o persoana buna la suflet.
Dupa prima incercare de a vorbi cu ea la telefon, am asteptat orele 21. Doar 10 minute. 10 minute de groaznica asteptare. Fotoliul in care stateam parea ca se mareste, iara eu ma micsoram. Am inceput sa numar minutele. 9... "Hai ca nu am mult de asteptat.". 7... "Mi-o raspunde de data asta?". Pana si peretii pareau a se strange in jurul meu, incercand sa ma sufoce. 5... "Hmm! Eu spun ca da, o sa raspunda... sa nu mai chinuie, tortureze inima... ma doare...". 3... "Ceas afurisit... greu mai treci tu, timpule...". 1... "Offf... ce-a fost mult, a trecut... inca un pas... sa-mi raspunzi, te rog frumos."
Am sunat-o a doua oara. Si a treia oara. Si a patra oara, si a cincea oara... si... Nici un raspuns. Robotul raspundea "Apelatul nu raspunde. Va rugam reveniti". Am facut un comentariu care m-a amuzat tare in acea seara "Observ si eu asta ca nu raspunde. Multumesc frumos pentru confirmare". De atunci a incetat sa mai traiasca pentru mine. In momentul acela am pus capat oricarui fel de relatie cu ea. Am pierdut-o. Dar o voi recupera in viata ce va avea sa vina. Promit.
De multa vreme, filosofii se intreaba ce inseamna a fi om. Raspunsurile sunt multiple, intrebarile sunt insa si mai multe. Nu pot sa spun ce cred altii, caci nu am drepturi de copyright si nici nu ar fi frumos sa plagiez, nu-i asa, cititorule?
Sunt un hibrid. Sunt si uman, sunt si animalic. Creez si distrug in acelasi timp. Gandesc si imi urmez sentimentele fara sa rationez mai inainte. Iubesc liber si constrang iubirea mea. Ma auto-distrug si sigur ma refac. Mor si reinviu cu fiecare ocazie pe care o am. Sunt om. Oare? Nu. Sunt pe jumatate om, pe jumatate sunt ceea ce numim animal. De ce spun si repet asta? Ca sa inteleg mai bine ca nu sunt ceea ce eu credeam ca sunt.
Traiesc pentru a ma distra. Tot ceea ce fac e sa ma simt bine. O fac insa in asa fel incat sa nu ii deranjez pe ceilalti. Sunt un hedonist convins. Ceea ce imi provoaca placere e bine, restul sunt lucruri urate si rele. Ar fi bine sa ma feresc de ele daca vreau sa nu imi schimb stilul de viata. Rationalizez cu ajutorul sentimentelor.
Nu pot actiona daca mai inainte de a face un pas nu il gandesc de zeci de ori. Pur si simplu, imi este greu sa ma indrum dupa ceea ce spun sentimentele mele. De ce sa le dau frau liber sa-mi controleze viata si-asa scurta? Nu e bine sa te ghidezi in viata dupa imoralitatea unor ganduri scurte, rapide si desigur, trecatoare prin viata precum Acceleratul in statiile mici.
Si totusi... ei ma numesc om. Sunt sau nu sunt? Eu sustin ca nu, caci un om gandeste inainte de a actiona si atunci cand actioneaza, o face cu mintea si o face bine. Un om nu se lasa prada viselor, materiei sau sentimentelor bune sau rele. Un om este o masina creatoare, plina de idei creative si folositoare. Nu inseamna ca esti om daca mergi in doua picioare si ai grai articulat. Nu inseamna ca esti om daca cauti tot timpul sa ai cat mai mult si vrei din ce in ce mai multa putere. Dominatia nu te face om, ci monstru. A fi om inseamna a fi un observator. Atat doar. Fara sa te implici, ci doar sa iei notite. Dar noi nu suntem oameni, draga cititorule, caci am acaparat atat cat sa nu ne facem singuri cel mai mare rau: sa nu mai avem ce domina.
De nu esti de acord, spune-mi tu, cititorule, ce este acela un om... Si, da, stiu ca nu e complet ceea ce ai citit.
In fiece zi mor cate putin. Incerc sa ma ridic, sa respir, insa aerul din ce in ce mai greu de gazele de esapament al automobilelor ma ineaca si nu ma lasa sa desacatusez portia de sanatate din mine. Tocmai de aceea ma sting. Ochii ii inchid in speranta ca voi gasi refugiul in lumea mea, taramul meu far' de razboaie, far' de moarte, far' de trebuinta cu atrocitatile vietii de pe Terra. Dar nu, caci auzul si mirosul raman aici, pe planeta noastra mult iubita. Da, cititorule, oricat ai incerca sa fugi, sa te ascunzi, nu vei reusi, caci lumea asta, cu care te-ai obisnuit te va ajunge din urma si iti vei pierde urma drumului pe care l-ai parcurs pana ai fost din nou tras pe autostrada vietii "obisnuite". Te intreb "Oare crezi va vei scapa vreodata? Vei avea vreodata ceea ce iti doresti? Vei obtine ceea ce urmaresti sa obtii?" Raspunsul se afla la tine, tu il stii, il simti, uneori il poti atinge, insa nu-l poti arata celorlalti. Intrebarilor de mai sus i se mai cer o interogatie "Ce este ceea ce iti doresti cu adevarat?". Intreba-te acest lucru si raspunde cat mai sincer. Sunt sigur ca vei ajunge la aceeasi concluzie ca si mine. Nu exista nimic ce sa iti doresti cu adevarat. Si totusi... traiesti in continuare... Am gresit... Exista un lucru pe care ti-l doresti cu adevarat, dar nu il constientizezi. Iti doresti sa traiesti. Asa ca, traieste asa cum poti, cum stii, cum ai fost invatat. Nu cauta sa ii dai un sens vietii, ca sensul il are deja. Asteapta doar sa vezi cum decurg lucrurile, si vei vedea ca toti avem un rost pe planeta asta... Mai ales tu, cititorule.
Nu stiu cum va simtiti unii dintre voi, care nu cititi oricum ceea ce scriu eu, insa eu ma simt tare rau. Nu va faceti griji pentru mine, e doar la nivel mental. Nu e grav, e trecator si mai e si absolut normal... Sa te simti inutil. Sa iti pui intrebarea "De ce mai traiesc?"... Caut motive pentru a imi dori sa vad ziua ce are sa vina, motive pe care nu le gasesc, nu ca nu ar fi, insa nu mi se par bune sau plauzibile, sau pur si simplu le resping. Intreb pe cei din jurul meu ce motive au pentru a-si dori sa traiasca si imi dau unele care sunt total... normale si care mie mi se par... pentru animale bune poate. Si totusi, ma trezesc in fiecare dimineata, desi uneori as vrea sa nu o mai fac. Pentru ce? Sa vad aceeasi lume mohorata, acelasi oras gri plin de oameni ce poarta marca tristetii pe figurile lor. Nu imi mai aduc aminte cand am zambit ultima oara pentru ca am simtit nevoia, pentru ca am avut placerea sa o fac, nu fortat de imprejurari. Te intreb pe tine cand ai zambit ultima oara? Cu adevarat? Sa zambesti si sa ramai cu zambetul pe buze o zi intreaga...
Lumea asta se darama, colapseaza si eu nu fac nimic altceva decat sa privesc cum decade... Dar ma mint. Asa a fost din toate timpurile. Decazuta. Oamenii imi provoaca scarba. Inclusiv tu, cititorule, atunci cand te cobori la nivelul animalelor. Se presupune ca avand inteligenta, sa o mai folosim, insa ne restrangem la niste barbarisme verbale si fizice. Pentru ce?
Te intreb a doua oara, cititorule, pentru ce sa ma mai trezesc eu maine? Sa vad acelasi soare care ma arde, ma topeste si ma ucide? Nu, nu mai am pentru ce... Si totusi o fac. Nu, nu m-as sinucide, pentru ca oricum mor. Iar dupa ce mori, e doar intuneric. Bezna totala. "Teapa" deci celor care credeau ca dupa viata or sa ajunga fie in Rai, fie in Iad. Nu exista viata dupa moarte. Exista doar prosti care cred in asemenea lucruri. Poate ca si tu esti unul dintre ei, cititorule, desi te vei minti singur ca nu-i asa, ca tu stii mai bine... Crezi in efemer, in nimic. Religia te schimba, nu tu schimbi religia... Si ar trebui sa fie tocmai invers. Spre exemplu, protestantismul... Hmmm... Dai vina pe sentimente, pe religie si pe alti factori semi-interni (sau semi-externi, ca sa nu te simti vinovat de incapacitatea ta de a-ti asuma responsabilitatea) atunci cand gresesti. Da, asa e. Omul face bine si rau dintr-un singur motiv (asa se minte el): iubirea. Toti o cautam, toti o dorim, insa nu stim ce este cu adevarat acest sentiment si ce se face cu el.
Intoarce-te, deci, cititorule, la marea ta ce poarta culoarea sufletului tau, cauta cea mai inalta stanca de pe plaja si arunca-te in valurile spumoase ale marii, ineaca-te in apa sarata si d-abia apoi vei renaste un om cu adevarat uman.
Poveste dreptatii.
Intr-o societate nu foarte diferita de a noastra, intr-un sat precum satele noastre, traiau impreuna un barbat si o femeie. Indragostiti unul de celalalt, au luat decizia de a se insura, pentru a forma o familie. Cu timpul, insa, femeia se indragosti de un alt barbat. Isi respecta sotul, dar iubirea ce dainuia in ea era cu mult mai puternica decat constiinta. Intr-o zi, ea se imbarbata si se duse la acel barbat si ii spuse ce are pe suflet. In adancul sau, barbatul acela se indragostise si el de aceea femeie, insa se decise sa nu ia initiativa, stiind ca ea e casatorita. S-au decis sa se iubeasca in secret, fara ca sotul ei sa afle. Dar inevitabilul se produse, sotul ei aflase si ii lua pe amandoi si tustrei se dusera pana la liderul comuniunii tribale pentru a cere dreptate. In incercarea de a lua o decizie inteleapta, liderul tribului ordona sa i se aduca o esarfa si o sabie. Ii lega apoi ce trei care erau implicati in poveste de cate un stalp al torturii. Femeii ii scoasera ochii cu sabia, apoi o legasera la ochii sangeranzi cu esarfa si ii ordona ca pe acela pe care cu adevarat il iubeste sa il impunga cu sabia, ucigandu-l. Legata la ochi, femeia injunghie pe acela din urma, care nu ii era sot, fapt ce dovedeste ca dreptatea, precum iubirea, este oarba si impartiala. Aceasta este povestea dreptatii.
