Acum stau. M-am oprit pentru o clipa. Stau si gandesc. Se spune ca atunci cand gandesti, existi. Eu nu cred una ca asta. Eu cred ca atunci cand gandesti incetezi sa mai existi fizic. Te concetrezi asupra unui lucru inexistent, efemer. Asupra gandurilor. A nimicului care doar are potential de a capata forma fizica. Devorator ori producator de energie, gandul ma termina sau ma umple de energie psihica si fizica. Ma moleseste de nu vreau sa ma mai ridic de pe scaun sau ma determina sa dau curs actiunilor pe care le-am gandit.
La ce ma gandesc acum? Ma gandesc la cei pe care-i iubesc, la cei pe care-i ajut. Si ma ucid singur concentrandu-mi atentia la aceste lucruri. Ma-ntreb daca cei pe care-i iubesc ma iubesc, la randul lor, pe mine, macar pe jumatate din cat o fac eu… Ma intreb daca cei pe care incerc sa-i ajut vor incerca sa m-ajute, macar pe jumatate din cat o fac eu…
Sunt plin de intrebari in seara asta. Imi fac singur rau. Atunci cand iubesti, cand oferi ajutor cuiva, cand daruiesti (chiar si pe tine insuti), nu ar trebui sa ceri nimic inapoi. Eu nu cer nimic inapoi… dar uneori ma simt indatorat fata de oamenii la care nu am nicio obligatie. Egoismul urla in mine si ma impunge sa gandesc astfel. Singuratatea imi creeaza scenarii si mi le expune ca fiind juste si pe deplin explicite. Parca vad cum ma intreaba „Adica tu n-ai voie sa fii fericit? Ce te face pe tine fericit?”… iar eu ridic din umeri, neavand inca un raspuns indeajuns de bun, de plauzibil pentru ea.
„Faptul ca-i ajut pe ceilalti ma face fericit.” Pur si simplu nu mai este de-ajuns. Satisfactia este de scurta durata, intensa, buna, dar nu e de-ajuns. Vreau din ce in ce mai mult. Ma transform in om. Sunt din ce in ce mai egoist, mai avar cu mine insumi si cu ceilalti. Le cer totul, desi stiu ca ei nu-mi ofera mai nimic. Iar atunci cand simt nevoia de gratuitati, fetele lor par atat de crude si de violente incat ma intreb daca ochii lor au vazut vreodata civilizatie. Suntem salbaticii care ne luptam sa ne civilizam, sa ne educam. Mai intai invatam ca mai apoi sa uitam tot ce am invatat.
Iar la final nu raman decat cu gandul. Care se duce si el. Ca doar de cand ma stiu, nimicul n-a insemnat decat un singur lucru: nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu