Si astfel muri. Am stat sa vad cum se scurge si ultima picatura de viata din ea. Ochii i se marira, gura i se inclestase intr-o grimasa de durere si, printre ultimele spasm isi dadu duhul. N-am avut ce-i face. A trebuit s-o las sa moara. Era cel mai bine pentru ea. Pentru mine. I-am inchis ochii, gura, am facut semnul crucii deasupra ei, m-am intors si am plecat.
Prada disperarii, vedeam cum drumul se juca cu privirea mea, cu mintea si cu ochii mei. Impleticit mergeam, impiedicandu-ma de fiecare piatra, de fiecare trecator nepasator la acea ora obscura. Aleile erau goale, insa din colt in colt mai gaseai cate un amarat de cersetor care dormea intins pe treptele vreunei case sau pur si simplu in niste cutii de carton amenajate precum o casuta.
Eram singur. Era… moarta. Asa ca m-am oprit din mers. M-am asezat pe treptele unei scari si am lasat o lacrima sa curga. Era tot ce mai puteam face. Gandurile mi-au ramas blocate la ea. Voiam sa mor si eu, dar nu-i vedeam sensul.
Asa ca m-am ridicat si am plecat in puterea noptii mai departe… Era singurul lucru bun pe care-l faceam. Vii cu vii, mortii cu mortii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu