duminică, 23 august 2009

Joia Simonei - partea a II-a -

De data asta n-a fost joi. A fost toata saptamana, mai putin joi. Nu mai este Joia Simonei, este Saptamana Fericirii. Atunci cand am inceput s-o iubesc, atunci cand am innebunit fara ea, fara atingerea ei, cand am devenit om, cand am simtit ca celalalt conteaza mai mult. Ca nu pot trai fara ochii ei verzi, ca nu pot sa simt fara atingerea ei, ca fara nasul ei nu am miros si fara gura ei nu mai am gust. O iubesc.

joi, 20 august 2009

Joia Simonei si eliberarea ei...

Joia Simonei

"Ti-am spus... e doar o prietena. Atat si nimic mai mult..."

A avut dreptate. N-a fost doar o prietena. Insa n-am mintit. Dar nici cu ea n-am ramas. Am mers mai departe. Nu puteam sa-i fac mai mult rau. Era timpul s-o parasesc. Simteam placere din partea celeilalte. Empatizam mai usor cu ea. Nu ne intelegeam noi prea bine, dar era de-ajuns o privire pentru a fi vrajit. Speram ca ii ofeream putina vraja si din partea mea, dar poate ca ma minteam singur. Asa cum ne mintim crezand ca celalalt ne iubeste atunci cand ne dorim asta.

A fost placut prima data. Desi a parut ciudat, mi-a facut placere. Era absolut normala. Doar era Simona. Nu s-a intamplat nimic special. Nu au cazut stele, nu au urlat lupii la luna plina. Am petrecut o seara normala alaturi de o persoana normala. Cand ma gandesc acum, amanasem vreo trei zile la rand intalnirea cu ea. Era intr-o joi. O seara de joi. Sedinta urla la locul meu de munca, iar eu plecasem. Trebuia sa ma intalnesc cu Simona. Doar ma astepta. Desi tot eu am asteptat-o, voiam sa fiu totusi primul. Ca asa sunt eu... sau asa credeam ca sunt. A intarzia este placut. Iar eu am intarziat de multe ori... ceea ce n-a fost o placere pentru ceilalti, desigur. E placerea celui care intarzie, celui care se lasa asteptat. Stie ca, acolo, cuiva ii pasa si nu va pleca pana cand el nu va veni. Asa ca ea a intarziat. "Intarzii 10 minute.". Au fost 15. Dar nu mai conteaza. "Buna...". Replica mea celebra, de nimeni inteleasa, mormaita mai degraba decat vorbita: "Buna si tie..." acompaniata de un zambet pe care eu il consider plin de farmec, desi ramane tot un zambet tamp, perfect masculin. Nimic special la el. Doar o alungire anormala a gurii. "Ce facem?" "Bem o cafea..."

Apoi a trecut o saptamana. Tot joi. Sistemul de mesagerie scurta si instanta practicata de toti oamenii moderni a functionat si de data asta cum trebuie. "Ma duc sa ma intalnesc cu Simona". Iar raspunsul n-a ezitat sa apara: "Bine". Pierdut eram. Nu ma simteam inca... Doar era Joia Simonei. Nu ma puteam pierde chiar asa usor...

Si am mers mai departe. Cu mana rupta si ras in cap, intram in lumea pletosilor Simonei, a fandositilor fara ifose, dar cu berea in mana de parca ar fi ultimii betivi, m-asezam pe un scaun mic, obligat sa suport fumul de tigare pe care-l urasc. Dar ea era langa mine. Simona. Zambea.

M-asteptam sa nu continue... mi-as fi dorit sa se termine. Desigur, mint. Ca intotdeauna. Nu voiam sa se termine. Voiam doar sa fiu singurul care va suferi. Pentru ca pot. Sunt tanar...

Indeajuns de tanar cat sa gresesc intr-un mod grosolan de urat. Si am plecat. A plans. Nu mult, dar a plans. Insa era mai bine pentru amandoi. Eu eram acelasi. Ea se schimbase.

Doar ca ea ramasese la fel. Simona. Joia Simonei ramasese a ei.

Intr-o lume fara interese se recunosc mai usor oamenii rai... dar pe cine mint. Aveam interese. Imi oferea placere. Bruta. Sentimentala. Pe care am mai simtit-o o data... Placerea de a fi pacatos.

Ochii ei ii simteam in ceafa atunci cand era in spatele meu. Ma-necam in ochii mei. Ii adoram. Verzi... de ce nu intelege ca eram indragostit? Bun, erau ei caprui-deschisi, eu ii vedeam verzi. Si ma tintuiau locului. Nu puteam respira, decat cu greu... doream s-o ating, sa-i sarut gura, s-o strang in brate. Dar nu aveam cum. Nu se cadea sa fac asa ceva.

Pana cand am facut-o. Joia Simonei ma prinsese. Eram in mrejele ei si nu voiam sa scap.

Dar timpul a trecut. Si am vrut sa scap. Peretii ma sufocau din nou, cum au mai facut-o de atatea ori. Ma simteam mic si inutil, sentiment care nu era prea departe de adevar. Nu stiu de ce suntem tristi, noi, oamenii, sau de ce cautam fericirea intr-atat de mult, desi n-o gasim niciodata, dar stiu ca atunci cand lumea devine gri, fad si lipsit de importanta, de vlaga, ma transform intr-un moroi dornic de somn. Vrei sa pleci de langa toti, sa fii singur, fara vreun motiv anume sau bun. Dar cred ca singuratatea aceea imi va aduce, pentru cateva clipe pacea. Este un moment fragil, in care sunt dispus sa renunti la tot, chiar si la mine, fara sa gandesc sau din care ma ridic un alt om, spunandu-mi ca viitorul va fi mai bun. Ma imbarbatez, imi faci un dus rece cu insulte din partea celorlalti si supravietuiesc tumultului de regrete ce-mi infioara sufletul. Singuratatea o impart cu ceilalti. De cate ori nu m-am simtit singur, desi eram inconjurat de foarte multi oameni? E sentimentul acela ca, printre atatea miliarde de oameni, eu sunt, sau mai bine zis nu sunt, decat un nimic. O farama dintr-o paine formata din 5-6 miliarde de farame, care este scuturata de un urias de fier.

Pierdut printre ruinele unei vechi fabrici comuniste, a unui loc in care "tovarasii" se adunau pentru a imparti ziua de lucru, pentru a impartasi pareri si idei despre superiori, sistemul comunist, cred ca acolo voi gasi bucatica de fericire. Asta pana vin fie cainii, fie chiar paznicul, rugandu-ma frumos sa-mi iau talpasita de pe proprietatea lui. Dupa trei schimburi de replici si doua injuraturi, imi spun in gand ca pana la urma are dreptate si ar fi recomandat sa-l las sa-si faca treaba. Ma intorc acasa la fel de abatut. Aceeasi pereti albi ma inghit. Mi-am promis ca intr-o buna zi le voi schimba culoare, insa cand o voi face, numai eu stiu...

Si raman singur... intr-o conserva de beton. Aceeasi conserva de beton...

Si astfel muri...

Si astfel muri. Am stat sa vad cum se scurge si ultima picatura de viata din ea. Ochii i se marira, gura i se inclestase intr-o grimasa de durere si, printre ultimele spasm isi dadu duhul. N-am avut ce-i face. A trebuit s-o las sa moara. Era cel mai bine pentru ea. Pentru mine. I-am inchis ochii, gura, am facut semnul crucii deasupra ei, m-am intors si am plecat.

Prada disperarii, vedeam cum drumul se juca cu privirea mea, cu mintea si cu ochii mei. Impleticit mergeam, impiedicandu-ma de fiecare piatra, de fiecare trecator nepasator la acea ora obscura. Aleile erau goale, insa din colt in colt mai gaseai cate un amarat de cersetor care dormea intins pe treptele vreunei case sau pur si simplu in niste cutii de carton amenajate precum o casuta.

Eram singur. Era… moarta. Asa ca m-am oprit din mers. M-am asezat pe treptele unei scari si am lasat o lacrima sa curga. Era tot ce mai puteam face. Gandurile mi-au ramas blocate la ea. Voiam sa mor si eu, dar nu-i vedeam sensul.

Asa ca m-am ridicat si am plecat in puterea noptii mai departe… Era singurul lucru bun pe care-l faceam. Vii cu vii, mortii cu mortii.