Si astfel muri...

... spiritul meu de revolutionar. Nu sunt impotriva sistemului. Niciodata n-am fost. Doar atunci cand acesta e impotriva mea. Atunci cand miroase urat. Sunt un conformist. Consider ca regulile sunt bune si cred ca legile sunt facute sa ne protejeze pe noi de... noi. Au locul si rolul lor. Dar cand sistemul care impune legile le incalca ca unora (lor, in genere) sa le fie bine, iar altii sa sufere, nu-mi convine. Si se activeaza in mine spiritul de revolutionar, dorinta de schimbare. Dar azi a murit.

Am sperat. Am sperat, undeva, in coltul inimii mele, ca voi trai macar pe jumatate, ce au trait parintii mei in decembrie '89. Nu de sange am sete, ci de schimbarea de mai bine, de speranta ca se va schimba ceva.

Am fost acolo.

Stiti cum se numesc protestele pasnice? Lobotomie de grup. Ok. Sa nu curga sange. Da' macar sa ai sange sa strigi "Jos cu ala". Nu. Speram, in timp ce pasii mi se indreptau spre Piata Universitatii, sa-mi tremure picioarele la auzul protestarilor, de bucurie ca lumea vrea schimbare. Nimic. N-am auzit nici cand eram pe celalat trotuar, unde nu erau decat cativa trecatori si niscaiva jandarmi.

In Piata Universitatii, la kilometrul zero, am fost "asasinat". Dupa ce am dat vreo 2 ture cu colegul meu de suferinta, fotograf de placere, Vali, ne-am decis sa poposim vreo 2 minute intr-un loc. Mai mult fortat de nevoia lui Vali de a vorbi la telefon, ne-am asezat intr-un loc liber, neaglomerat. Locul cu pricina ne-a oferit spatiul necesar pentru a pune o singura intrebare: "Domnilor (caci acolo erau alti protestatari), daca-i schimbam pe astia, cu cine-i schimbam?". Raspunsul a fost scurt, sec, pe mai multe voci si la distante scurte de timp. "PSD-ul". Deci venisera platiti sau fiindca faceau parte dintr-un partid din opozitie. Mi s-a facut scarba instant de gloata, de oamenii din fata mea, de toata miscarea "revolutionara". Interese politice. Auzeam vag, de undeva de departe desi erau langa mine "Politica e o curva, nu?". Imi veneau atatea ganduri in minte, aveam atatea de spus, cuvintele asteptau sa iasa (da, boule, politica e o curva, nu tu), dar am tacut. Raspunsul si mai destept a venit de la unu' care mai bine tacea "Hai ca acum in PSD au tineri...". Tineri cu aceeasi mentalitate invechita a alora batrani si comunisti. Alte javre, aceeasi palarie, acelasi malai de impartit. L-am invitat pe Vali sa plecam cat mai repede si ma bucur ca a fost de acord. Nu voiam sa plec singur. I-as fi scuipat in fata, dar am preferat sa plec.

PS: Au venit (si) studentii. Mai bine ramaneau acasa.

Despre frumos

La inceput am iubit frumosul. Frumosul pe care mi-l agita toti prin fata ochilor. Frumosul artistic. Frumosul exagerat. Tras de par. Fortat de nevoia artistului sa impresioneze. Sa de gata orice privitor. Sa fiarba sangele de placere si sa lase oricui un gust amar ca nu se pot identifica cu frumosul. Frumosul individual. Artistic. Al artistului. Greu de inteles.

Dar l-am inteles. Frumosul inutil. Pe cat ma impresionau odata curbele exagerate, frante sau liniile ferme, trantite cu multa inspiratie si transpiratie, pe atat imi provoaca scarba acum. As scuipa, uneori, frumusetea artistului. E individuala. O inteleg, dar nu ma identific cu ea. Chinuit de dorinta de a impresiona, de a iesi in evidenta, artistul uita ca frumosul trebuie sa fie natural. Naturaletea unei curbe trupesti, bine conturate, nefrante in mod nefiresc. Curbele unei chitari clasice. Curba clasica si naturala a unei roti. Naturaletea curbelor unei frunze.

Asa ca acum iubesc natura. Iubesc pamantul de sub picioare si cerul de deasupra. Iubesc apa pe care calc uneori, iubesc ploaia care ma uda uneori. Iubesc soarele. Iubesc naturalul. Curgerea fireasca a lucrurilor. Frunzele copacilor. Florile. Animalele. Insectele, pasarile si pestii. In natura ma regasesc, ma identific. Aici sunt eu si nicaieri altundeva nu m-as putea regasi mai bine.

Iubesc frumosul necosmetizat de mana artistului. De visele bolnanve, de gandurile entuaziasmate ale lui. Artificialitatea artistului imi displace.

"Ce caut aici?" te intrebi. E intuneric, e frig si nu se vede nimic la orizont decat niste brate lungi, negre si nemiscate, un drum inapoi si dorinta de a vedea ce e mai departe. E doar blestemata de padure neagra. Sa te intorci n-are rost. Altfel n-ai mai fi aici.

Cerul e senin macar, stelele se vad si luna rasare undeva, departe de tine si de emotiile tale. Sperai ca poate ea sa te mai incalzeasca, pe frigul asta. Faci un calcul rapid si intelegi ca daca era cerul innorat puteai spera la o vreme mai calda. Poate pana incepea ploaia...

Mergi inainte, fara tinta, prin padurea asta neagra. Poate ca a fost verde la un moment dat. In timp si spatiu. Poate ca au fost si animale care vietuiau, care alergau. Dar e neagra fiindca viata a fost secatuita din ea si tot ce a ramas in fata ochilor tai sunt trunchiurile de copaci desfrunziti si mirosul acut de mucegai si moarte.

Iti curg lacrimile din ochi si te opresti pentru o clipa egoista, in care te gandesti iar la tine. "Ce caut aici?" Te sugruma si rupe sufletul in tine.

Aici... este sufletul tau. Aici... este gradina ta. Sentimentele tale. Prietenii tai alaturi de dusmani. Aici, in padurea asta neagra, in noaptea asta senina, aici e judecata finala. A ta. Nimeni nu te vede, nimeni nu te aude. Si nu, nu tine cont de cum ai avut sau nu ai avut grija de ea.

Orice sentiment este mort de la bun inceput. Mort... e mult spus. E trecut. Iubirea, ura, amagirea, bucuria... sunt duse.

Lacrimile iti curg pe solul negru, rece, dar stii ca n-au niciun efect. Mortii s-au dizolvat de mult in pamant. Iti vine sa scuipi, dar stii ca nici macar nu merita efortul. N-ai ce sa trezesti. Sau ce sa intrezaresti... nici macar speranta.

Iar luna... luna e doar elementul mistic, al carui loc nu-l gasesti. Nu e speranta, nu e dragostea, nici macar nu e nimic frumos. Luna e doar un observator. Un paznic. Care te compatimeste.

Ai murit si tu. Si toti ceilalti o data cu tine.

La inceput a fost Cuvantul. Asta spune tot.

Detalii, detalii...

Detaliul face deliciul fotografiei. Sa iei totul brut, fara sa-l lasi pe privitor sa caute intelesuri este totalmente neinteresant.

Am iesit la plimbare cu prietena mea Oana. Pozele sunt facute de ea, la indicatiile si sugestiile mele. S-ar putea spune ca le-am facut chiar eu, dar fiindc ea a apasat pe buton, o sa-i le atribui ei. Supara-te, Oana, pe ce am scris! :-p Oana are si blog, cu aceasta ocazie facandu-i si reclama gratuita, asa ca nimeni n-are de pierdut. Oanei ii place sa deseneze. Iar aici e blogul ei.

Abstract 1:

Abstract 2:

Abstract 3:

Si astea au fost pozele "apasate" de Oana. :-)

Cele de mai jos sunt facute de mine.

Pe crucea asta am pus ochii de mult, dar tin sa mentionez ca nu a iesit cum mi-am dorit eu. Data viitoare, cu aceeasi lumina, aceleasi elemente, poate va fi mai bine.

Cruce:

Putin mai incolo de cruce am dat peste un moment biblic: lupta dintre David si Goliat. Sau cel putin asa parea, la fel de bine cei doi monstrii metalici ar putea fi frati de cruce. Crucea de mai sus. :-)

David si Goliat:

Pozele astea le-am facut in drum spre Oana, ma pregateam sa ma intalnesc cu ea, sa iesim la plimbare. Asa ca pe drum m-am impiedicat de o familie, fara sa vreau. Pe aceasta cale tin sa le adresez cele mai sincere scuze si sper sa ma ierte daca i-am "calcat" fara sa vreau, dar sa stiti ca nu sunt singurul...

Asa tata, asa fiu:

Cei doi se duceau sa se plimbe cu bicicleta. Pe bune! Uita-te mai jos.

Plimbarea de dimineata:

Si cate detalii ale Bucurestiului pe care le intalnesti zilnic in drumul nostru spre diferite locatii: grafitti-urile. Si mai exact, semnaturile celor care fac grafitti. Sau... o alta abordare a expresiei "numele prostilor pe toate gardurile". Depinde de cat de acid sau acru vrei sa fi.

Grafitti 1:

Grafitti 2:

Otrava dulce

Ahh... si cand te gandesti cum trece timpul... degeaba. Si repede.

Spunea undeva ca timpul trece prea repede, ca noi ne miscam incet oricum. Cand lucrez cate o saptamana intreaga, 7 zile din 7, 12 ore din 24, notiunea de timp este practic inexistenta. Exista duminica de dinainte de luni... si lunea de dupa duminica. Asta dupa 7 zile, desigur... Daca te-ai incurcat deja si ti-e greu sa citesti, sa intelegi, ei bine... intelege-ma. Am obosit. Ostenit sa tot alerg... nu munca ma doboara, ci gandul ca pierd o saptamana din viata, o saptamana din alte cincizeci si doua pentru viitor. Care viitor? Nu ma asteapta nimeni si nimic acolo. Viitorul e acum.

Otrava pentru oameni. Otrava dulce... la pachet de 10 sau 20 de bucati. Uneori si la sticla de 750ml. Gusti si zambesti, te transformi intr-un alt om. Relaxat si pregatit pentru inca o portie de stres. Te asezi pe scaunul tau, privind in jur, analizandu-i pe cei care-ti trec pragul pravaliei. Plictisit mai mult decat obosit, cu un zambet sincer, otravit de fumul sau aburii alcoolului... ii ajuti in problemele lor.

Sfarsitul... vine. Amarat... obositor... il astepti. Se termina. Se sparge si ultimul fum si se goleste si ultimul pahar. Sorbi ultimul strop, platesti, te ridici si pleci.

Cu timpul...

Jorge Luis Borges. Filozof, om cu o vasta cunostinta, latin vesnic indragostit, nascut pentru a invata si a-i invata pe altii, pasionat de arta, dotat cu o pofta nebuna pentru viata, ce face din el un model de urmat pentru altii care ii apreciaza munca.

"Cu timpul... ". Sunt lucruri pe care toti le stim, le cunoastem, le-am trait, am respirat acelasi aer al neglijentei, al rautatii, al singuratii, al nesigurantei. Si desi, "cu timpul" invatam multe lucruri, p-astea tot nu le pricepem, nu reusim sa le tinem minte. Pentru ca suntem oameni si tocmai de aceea nu reusim sa vedem ce lucruri sunt mai importante in viata. Ceea ce avem sau ceea ce ne dorim? Ne dorim ce nu avem, si avem ceea ce nu ne dorim? Nu. Suntem incapabili sa deschidem ochii larg si sa privim orizontul viitorului, pentru ca asa cum spune si Borges "mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut". E logic pentru oricine ca daca in viata ai "nimic", ei bine, cu "nimicul" asta ramai pana la capatul vietii. Si astfel, "nimic" devine ceva, iar acel "ceva" poate fi exploatat si ajuns la "altceva", care, in genere, "altceva" reprezinta ceea ce ne dorim. Dorintele noastre iau viata, insa "cu timpul..."

"Cu timpul..." capatam experienta si o greseala facuta in trecut nu se va mai repeta decat din greseala. Pentru ca suntem oameni. E omenesc a gresi. Multi spun "traieste clipa" si nu lasa timpul sa treaca, dar daca timpul trece pur si simplu pe langa noi, pe nesimtite, noi cum am putea trai clipa, daca nici nu o vedem? Suntem atat de orbi atunci cand gresim si cand suntem invinovatiti de un lucru facut "la voia intamplarii", incat nu admitem ca trebuie sa cautam mantuirea in fata celor carora am gresit. Ne cerem iertare, insa, precum spune si Borges, suntem iertati "cu timpul..."

"Cu timpul..." observam ca suntem inconjurati de persoane dragi, dar "cu timpul..." ele nu ne mai sunt atat de dragi si vrem sa scapam de ele, sa respiram un alt aer, nu pe cel atat de sufocant ca al lor. Scapam, fugim, indragim persoane noi, dar cand ni se face dor si ne intoarcem la cei vechi, ei au disparut, au fugit de noi la fel cum am facut-o si noi "cu timpul...", insa ei nu se vor mai intoarce vreodata. Regretam ca nu am fost cu ei cand a trebuit "cu timpul.."

"Cu timpul..." invatam ca pentru a fi om nu trebuie doar sa mergi biped si sa poti conversa articulat, ci trebuie sa fii si uman, sa lasi, sa dai, sa imparti, sa te bucuri, sa te superi, sa iubesti, sa urasti, sa plangi, sa razi, sa mergi mai departe, sa fugi de cei rai, sa speri, sa traiesti, sa iti fie frica, sa zambesti, sa nu ai teama... Dar toate astea le invatam "cu timpul..."

"Cu timpul" ne dam seama ca nu de timp avem nevoie, ci de rabdarea cu care sa invatam toate lucrurile pe care Borges si nu numai el le sustine. Trebuie sa luam aminte si exemplu pentru a fi oameni adevarati. Atat doar... sa retinem, sa nu uitam si sa actionam. Timpul trece... Ridica-ti privirea din piept si priveste mai departe. Indrazneste sa faci primul pas si ceilalti te vor urma. Lupta pentru ceea crezi si lasa credinta sa te urmeze in tot ceea ce faci.

De prin gradina adunate, inapoi la lume date...

Apoi, ca sa intelegeti cum am ajuns eu la gradina botanica in aceasta zi innorata de 6 Mai, trebuie sa le multumesc mai intai amicilor mei care au fost inaintea mea in vizita, apoi publicand pozele lor pe blogul personal sau pe mult mai folositul Facebook. Multumesc Cristi, multumesc Oana.

De ce am fost pana acolo? Pasionat de flori si fotografie, m-am gandit ca in ultima vreme am cam pierdut notiunea pasiunii fotografice,

Inarmat cu al meu rucsac foto, am luat autobuzul din fata casei care ma lasa aproape de gradina. Ajuns in fata casei de bilete, imi faceam griji de taxa foto, fiind impartita pentru doua categorii: Amatori si Profesionisti. Dupa cum bine stiti, unii dintre voi, un aparat mare este automat considerat profesional. Iar camera mea foto nu e tocma' mica, s-o ia dracu' de camera.

Dar am cerut sa platesc taxa foto pentru amatori. Evident, degeaba. Nu m-a intrebat nimeni de taxa foto, daramite daca e de profesionist. Mi-am pus castile pe urechi si am purces la plimbare pe aleile mici ale Gradinii Botanice.

Cica luna Mai e luna florilor... Abureala, ca n-am vazut prea multe flori, dar a fost de-ajuns pentru mine ce am gasit acolo. Cautam mai degraba sa ma bucur de verdeata si de camera foto, decat de rezultate. Ele aveau sa apara acasa si stiam asta deja.

Colindand incolo si incoace ca o albinuta avida dupa flori colorate, am strabatut toata gradina intr-un timp destul de lung pentru mine, obsedatul de control. Mi-a placut ca pentru 2 ore, m-am lasat absorbit de pasiunea mea pentru fotografie. Duceam dorul aplecatului dupa "balarii" si cautatul de cadre daca nu perfecte, macar multumitoare.

Si pentru asta multumesc Domnului, ca slava cerului, florile erau inca vii si neatinse, iar cerul innorat. Cele mai proaste conditii in care poti face poze florilor este in intervalul 12-17 PM. Soarele cade intr-un punct destul de mort, care desi lumineaza subiectul, e total neimpresionant.

Am terminat sedinta foto, plecand acasa multumit de faptul ca n-am omorat obturatorul cu poze nesatisfacatoare.

Ajuns acasa, am copiat pozele pe calculator si am purces la editarea lor in Photoshop.

Iar cine blameaza Photoshopul, ei bine, "puritanilor", nicio camera foto nu e capabila singura si niciun film foto sa scoata din prima ceea ce voi va doriti. Pentru simplul motiv, daca e sa ma exprim astfel, ca nu ganditi la fel. Nici voi, ca fotografi, nici ea, camera foto.

Va doresc lumina buna si spor la fotografiat!